Conceptul de deficienţă. Tipuri de deficienţă

Deficiența și boala nu trebuie să fie confundate, deoarece au semnificații distincte. În timp ce boala implică o alterare structurală sau funcțională în organism din punct de vedere somatic, psihic sau psihosomatic și este asociată cu suferința, deficiența nu aduce suferință, ci se traduce prin prezența unei incapacități. Totuși, ambele au în comun ideea de anomalie în ceea ce privește starea individului.

În contrast cu boala, deficiența reprezintă o formă de incapacitate, o pierdere sau absență congenitală a unei anumite abilități ale individului. Această incapacitate îl deosebește de ceilalți indivizi care posedă acea abilitate. Pierderea capacității la cei cu deficiențe poate fi fie parțială, fie totală, putând să apară pe parcursul vieții sau să fie prezentă din naștere, fiind dobândită ereditar.

În cazul deficiențelor, contextul psihologic, biologic, medical și social este diferit de cel întâlnit la bolnavi. Persoanele cu deficiențe poartă cu sine o „stare de deficiență” sau o „infirmitate”, cu excepția cazurilor de deficiențe psihice, care nu sunt asociate cu tulburări mentale. Cu toate acestea, prezența infirmității, indiferent de natura ei, conferă un anumit profil psihologic, legat de această infirmitate. Aceștia dezvoltă o anumită tipologie de personalitate, cu anumite vulnerabilități, care pot constitui punctul de plecare pentru eventuale „probleme” de natură psihologică sau psihosocială.

Deficiența implică pierderea sau alterarea unei funcții sau structuri psihologice, fiziologice sau anatomice. Aceste manifestări pot fi de natură fizică (cum ar fi amputările sau paraliziile), senzorială (cum ar fi problemele auditive sau de vedere din diverse motive) sau cognitive (imposibilitatea de a funcționa cognitiv conform vârstei cronologice).

Dizabilitatea se referă la restrângerea, parțială sau totală, a capacității de a desfășura o activitate într-un mod sau în limitele considerate normale pentru un individ. Atunci când un individ se confruntă cu o deficiență de orice tip (cum ar fi absența unui membru, incapacitatea de a vedea sau auzi etc.) care îi afectează capacitatea de a-și desfășura stilul de viață dorit, apare dizabilitatea.

Tipurile de deficienţă. În general, deficienţii se clasifică după natura şi tipul deficienţelor pe care le prezintă.

Termenul „deficiență” indică o absență sau un „minus”, fie în sens organic, funcțional, psihologic sau fiziologic, fie în sens metabolic, ca un „defect”. Termenul „infirmitate” presupune, în principal, absența unei părți a corpului, făcând individul incapacitat să dispună complet de propriul corp. Termenul „handicapat” desemnează mai ales un obstacol de natură fizică, senzorială, psihică sau neurologică, care îl face pe individ inapt să îndeplinească anumite funcții (auz, vedere, mers, intelect, vorbire) în comparație cu persoanele normale.

Prin urmare, considerăm că două criterii fundamentale pentru evaluarea și clasificarea stărilor deficitare sunt integritatea și funcționalitatea.

Integritatea se referă la starea în care individul este complet format din punct de vedere somatopsihic, reprezentând sfera normalului.

Funcționalitatea reprezintă abilitatea individului de a funcționa în deplinătate, în conformitate cu starea sa de integritate psihobiologică, fiind o parte a normalității.

Având în vedere cele două criterii, integritatea și funcționalitatea, deficiențele pot fi clasificate astfel:

a) Deficiențe senzoriale, care implică anomalii ale analizatorilor, în special ale celor vizual și auditiv. Acest lucru conduce la două categorii principale de deficienți senzoriali: cei cu probleme de vedere și cei cu probleme de auz.

b) Deficiențele psihice includ tulburările de dezvoltare și maturizare ale sistemului nervos central, având un impact asupra dezvoltării facultăților psihice, în special a celor intelectuale și instrumentale, în cazul acestei categorii de indivizi. Aceasta cuprinde o gamă de stări, inclusiv retardul mintal ușor, mediu și sever.

c) Deficiențele neurologice reprezintă anomalii în dezvoltarea sistemului nervos central, afectând integritatea acestuia. De obicei, aceste deficiențe includ diplegiile infantile din grupa Little. Este important să notăm că, adesea, deficiențele psihice pot fi asociate cu cele de natură neurologică, ducând la forme combinate de deficiențe, cum ar fi diplegiile infantile asociate cu imbecilitate sau idioție, etc.

În 1976, Filip Bloch-Lainé a prezentat un raport detaliat în 9 volume Guvernului francez, elaborând o clasificare a persoanelor cu dizabilități în două categorii distincte:

1. Persoanele afectate de dizabilități fizice, fie de la naștere, fie ca urmare a unui accident sau a unei maladii.

2. Persoanele care nu au dizabilități fizice, dar au nevoie în principal de tratament medical. Acest grup este în principal format din persoane care necesită intervenții medicale specifice.

Astăzi, clasificarea internațională a deficiențelor, incapacitaților și handicapurilor este realizată astfel:

A. Deficiențe
1. Deficiențe intelectuale:
– deficiențe de inteligența
– deficiențe de gandire
– deficiențe de memorie

2. Alte deficiențe psihice:
– deficiențe de conștiința și ale starii de veghe
– deficiențe de percepție și de atenție
– deficiențe ale funcției emotive și de vorbire
– deficiențe de comportament

3. Deficiențe de exprimare și de vorbire:
– deficiențe de exprimare (tulburari de exprimare)
– deficiențe de vorbire (tulburari de vorbire)

4. Deficiențe auditive:
– deficiențe de acuitate auditiva
– deficiențe de discriminare vocala
– deficiențe ale funcției vestibulare și de echilibru

5. Deficiențe ale aparatului ocular:
– deficiențe ale acuitații vizuale
– deficiențe ale campului vizual

6. Deficiențe ale altor organe:
– deficiențe ale organelor interne (cardio – respiratorii, gastro – intestinale)
– deficiențe ale altor funcții specifice (organe sexuale, masticație și deglutiție, olfactive)

7. Deficiențe ale scheletului și aparatului de susținere:
– deficiențe ale regiunilor capului și trunchiului
– deficiențe mecanice și motrice ale membrelor
– alterarea membrelor

8. Deficiențe estetice:
– deficiențe estetice ale capului și trunchiului
– deficiențe estetice ale membrelor

9. Deficiențe ale funcțiilor generale, senzoriale și alte deficiențe:
– deficiențe ale funcțiilor generale
– deficiențe senzoriale
– alte deficiențe

B. Incapacitați
1. Incapacitați privind comportamentul:
– incapacitațile privind conștiința
– incapacitațile privind relațiile

2. Incapacitați privind comunicarea:
– incapacitați privind comunicarea orala (ințelegerea limbajului)
– incapacitați privind auzul
– incapacitați privind vederea

3. Incapacitați privind ingrijirile corporale:
– incapacitați privind funcțiile de excreție
– incapacitați privind igiena corporala
– incapacitați privind imbracatul
– incapacitați privind alimentația și alte ingrijiri corporale

4. Incapacitați privind locomoția:
– incapacitați privind diferite tipuri de mers
– incapacitați care duc la restricție in deplasari

5. Incapacitați privind utilizarea corpului in anumite sarcini:
– incapacitați privind obligațiile casnice
– incapacitați privind mișcarile corpului

6. Stangacie:
– incapacitați privind activitațile cotidiene
– incapacitați privind incapacitațile manuale

7. Incapacitați care se manifesta in diferite situații:
– incapacitați privind dependența și rezistența fizica
– incapacitați legate de mediul fizic
– incapacitați privind aptitudini speciale

C. Handicapuri
1. Handicapuri de orientare:
– alterarea orientarii bine compensata (utilizarea continua a unui ajutor – vaz, auz etc)
– tulburarea intermitenta de orientare (vertij, sindormul Meniere, diplopia, pierderea intermitenta a conștiinței)
– tulburare de orientare parțial compensata (medicamentație)
– alterarea medie de orientare (medicamentația și ajutprul nu compenseaza satisfacator)
– alterarea severa de orientare (ajutor ineficient → necesitatea substituirii cu alte moduri de orientare: orbul se bazeaza pe auz sau pipait)

2. Handicapuri de independența fizica:
– independența asistata (ajutor sau aparat, membru artificial – proteze)
– independența prin adaptare (persoane care depind de un scaun rulant)
– dependența in anumite situații (dificultatea de a ieși din propria locuința fara ajutorul altei persoane)
– dependența fața de o asistența cu frecvența limitata
– dependența fața de o asistența apropiata (ajutor fața de necesitațile ce apar frecvent – igiena personala)
– dependența fața de o asistența constant disponibila (asistența 24h din 24h)
– dependența fața de ingrijiri speciale (se refera la necesitațile personale, la persoanele senile)
– dependența fața de ingrijiri intensive

3. Handicapuri de mobilitate:
– reducerea variabila a mobilitații (bronșitele)
– mobilitate deficitara (nesiguranța pe sine → timp indelungat de deplasare)
– mobilitate redusa (deficiențe cardiace)
– mobilitate limitata la imprejurimi (cardiacii nu au voie sa faca mult efort)
– mobilitate limitata la locuința (cardiaci, orbi)
– mobilitate redusa la camera
– mobilitate redusa la fotoliu
– reducerea totala a mobilitații

4. Handicapuri privnd ocupațiile:
– neocupat intermitent (migrene, alergii)
– dificultați legate de ocupație
– adaptare ocupaționala (incapacitatea unei persoane de a-și asuma o ocupație și capacitatea de a avea o alta)
– reducerea cantitativa a ocupației (durata in timp)
– restricție calitativa a ocupației
– indepartarea ocupației
– fara ocupație
– incapacitatea de a avea o ocupație (se refera la incapacitatea de a avea o ocupație cu sens)

5. Handicapuri de integrare sociala:
– participare inhibata (timiditate)
– participare redusa in unele cazuri (o anumita deficiența → impiedicarea casatoriei)
– participare, in general, diminuata (relații sociale limitate)
– penuria de relații
– relații foarte limitate (relații doar cu rudele)
– relații perturbate (tulburari comportamentale)
– alienare (incapacitatea de a avea relații)
– izolat social

6. Handicapuri de independența economica:
– opulența (resurse considerabile fața de alții)
– indestularea
– venituri suficiente
– independența redusa
– independența precara
– insuficiența resurselor
– saracia
– indigența (persoane care nu sunt independente și care nu beneficiaza de ajutorul altora)
– inactiv (competența limitata rezultata din retardare)

7. Alte handicapuri:
– handicap minor (nu afecteaza major viața cotidiana: proteza dentara, ochelari)
– handicap nespecific (deficiențe sau incapacitați din care rezulta un dezavantaj general, o boala sau o constituție fragila)
– handicap specific (handicap → alterarea calitații vieții) (Pritcan et al., 2008).

Reabilitarea (recuperarea) bolnavilor psihic şi a deficienţilor

Principiile fundamentale ale procesului de recuperare a bolnavilor psihic, unanim acceptate de majoritatea experților (cum ar fi P. Sivadon, R.H. Ojemann, S.W. Mounford, H. Kessler, C. Enăchescu), sunt:

a) Principiul Antrenării: presupune implicarea activă și antrenarea bolnavilor psihic în procesul de recuperare.

b) Principiul Activării: se bazează pe menținerea unui ritm constant de activitate terapeutică, prin dinamizarea continuă a beneficiarului în timpul recuperării.

c) Principiul Cooperării: sugerează că medicii și echipa terapeutică trebuie să colaboreze strâns cu organizații sociale și profesionale specializate în procesul de recuperare.

d) Principiul Variației și Mobilității: constă în schimbarea tipurilor de activități și metode de recuperare pentru a menține un mediu interesant, captivant și stimulant pentru beneficiar.

e) Principiul Supravegherii Dirijate: se concentrează pe conducerea și coordonarea activității de recuperare în conformitate cu criterii științifice medicale și psihosociale riguroase.

f) Principiul Normalității Funcționale: reprezintă scopul recuperării, care constă în restabilirea capacităților și abilităților pierdute ale beneficiarului.

g) Principiul Mobilității Adaptative: presupune diversificarea metodelor de recuperare în diferite etape ale procesului terapeutic.

h) Principiul Planificării: se referă la organizarea și etapele reabilitării beneficiarilor.

i) Principiul Programării: vizează structurarea progresului recuperării în etape clare, conforme cu planificarea specifică a fiecărui bolnav psihic.

Orice proces de reabilitare își propune să compenseze deficiențele, să îmbunătățească starea de sănătate a bolnavului sau a persoanei cu deficiențe, și să faciliteze reintegrarea lor în familie, în mediul profesional și în societate. Pentru atingerea acestor obiective, procesul de recuperare pentru bolnavii sau persoanele cu deficiențe psihice postprocesuale se desfășoară în mod diferențiat în trei direcții distincte: recuperarea medicală, recuperarea profesională și recuperarea socială.

V.J. Baltazar propune următoarele metode de recuperare:

a) Recuperarea fizică, care cuprinde toate formele de tratament ce vizează adaptarea fizică a individului (deficiențe fizice, motorii, senzoriale etc.);
b) Recuperarea psihică, adresată în special bolnavilor psihici, și constă în crearea unui mediu psihologic favorabil și stimularea lor în activități;
c) Recuperarea profesională, care implică adaptarea deficientului la o activitate școlară sau profesională adecvată tipului său de deficiență;
d) Recuperarea socială, o acțiune complexă care vizează reintegrarea la nivel familial, școlar-profesional și social a bolnavului.

Orice program de recuperare a bolnavilor psihici trebuie să-și propună următoarele tipuri de obiective:
a) Obiectivul principal: restabilirea sănătății mintale a bolnavilor;
b) Obiectivul general: recuperarea psihiatrică, profesională și socială;
c) Obiectivul secundar: reducerea deficienței psihice, redobândirea capacității de muncă și reintegrarea socială.

Orice recuperare se realizează în trei etape: profilaxia, terapia şi recuperarea propriu-zisă, aşa cum se poate vedea în schema de mai jos:

Programul de reabilitare constă într-o acțiune organizată și planificată destinată recuperării bolnavilor și a persoanelor cu deficiențe psihice. Acesta se desfășoară în conformitate cu un program riguros de recuperare, având ca scop recuperarea integrală a bolnavilor psihic. Fiecare program de recuperare a bolnavilor psihici urmărește atingerea unor obiective specifice și utilizează mijloace practice adecvate pentru realizarea acestora.

În tabelul următor, prezentăm sintetic un program de recuperare.

Scopul final al procesului de recuperare vizează:
– Restaurarea integrală a personalității individului.
– Dezvoltarea încrederii în sine, consolidarea siguranței personale și obținerea unui anumit grad de independență în interacțiunile cu ceilalți, în cadrul familiei și în societate.
– Dezvoltarea de abilități noi și cultivarea intereselor care să motiveze individul, conferind un sens pozitiv vieții personale.
– Restabilirea relațiilor anterioare și a modurilor de comunicare cu mediul, cu familia și cu grupul social.
– Reintegrarea individului într-o activitate practică și utilă.
– Furnizarea unui exemplu de viață independentă și demnă (Pritcan et al., 2008).