Ludoterapia

Jocul în procesul de recuperare rămâne o componentă esențială pentru persoanele cu deficiențe mintale, deoarece reprezintă o structură unitară ce leagă stimulul, răspunsul și modificarea. Înțelegerea mecanismelor interioare ale jocului poate aduce contribuții semnificative unei teorii a terapiei recuperatorii. Dienes, care a investigat în profunzime caracteristicile intime ale jocului ca modalitate de învățare, a identificat trei categorii principale de forme:

1. Prima formă de joc-învățare este învățarea prin manipulare și explorare. Deși adesea percepută ca o formă mai flexibilă a jocului, manipularea obiectelor stabilește, de la stadiile incipiente până la cele mai avansate de cunoaștere, o relație concretă cu obiectele. Obiectele din jurul nostru reprezintă o sursă crucială de stimulare. Organizarea mentală a individului se conturează ca urmare a antrenamentului pe care beneficiarul îl primește în organizarea stimulilor. Acest proces trece prin mai multe etape:
– Recepția și recunoașterea dimensiunilor stimulatoare ale obiectelor;
– Diferențierea obiectelor în funcție de anumite caracteristici;
– Identificarea obiectelor pe criterii de similitudine.

2. Jocul reprezentativ presupune atribuirea unui înțeles diferit față de cel real unor obiecte, conform percepției beneficiarului. Dacă un copil se joacă „de-a trenul”, acest lucru presupune câteva aspecte. În primul rând, cunoașterea funcțională a obiectului numit „tren” – adică o realitate concretă. În al doilea rând, indică faptul că la copil s-a format un spațiu mental capabil să includă nu doar imagini fidele ale realității, ci și imagini reprezentative conform organizării sale mentale. În al treilea rând, acesta evidențiază existența unui mecanism de comutare între realitate și reprezentarea mentală, iar rezultatul este învățarea.

3. A treia formă de joc-învățare este cea care implică reguli. Primele reguli sunt conturate de legi precum asemănarea, diferențierea, asamblarea, succesiunea, poziționarea în spațiu. Orice copil cu o organizare mentală normală, jucându-se cu obiecte, „descoperă” aceste reguli interne care corespund conceptelor sau noțiunilor integrate. Realitatea se structurează prin clasificări, ordonări etc.

Intervenția asupra organizării mentale aduce ordine în haosul realității prin stabilirea unor categorii precum genul, speciile, clasele, derivate din experiența cu obiectele și din sistemul de referințe logic-sociale (limbajul, procesul de învățare etc.). A doua serie de reguli privește modul de utilizare și, implicit, de restructurare a realității (Pritcan et al., 2008).

Meloterapia

Valoarea terapeutică a muzicii provine din multiplele influențe pe care le exercită asupra psihicului uman, datorită complexității fenomenului muzical în sine. Muzica este definită ca „arta de a exprima sentimente și idei prin intermediul sunetelor combinate într-un mod specific” conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (Editura Academiei Române, 1995).

Ea declanșează o gamă variată și surprinzătoare de procese afective, de la trăirile profunde și bucuria interioară până la stări de armonie și înălțare spirituală. Fiind cea mai complexă formă de artă, dar totuși accesibilă tuturor oamenilor, muzica utilizează un limbaj artistic de o subtilitate și profunzime aparte – sunetul. Rezultat al vibrației sonore periodice și regulate, sunetul muzical se caracterizează prin înălțime, durată, intensitate și ritm. Organizarea și succesiunea acestora, exprimată cu sensibilitate, se dovedesc eficiente în sensibilizarea beneficiarilor, contribuind la crearea unei stări psihice pozitive care facilitează o comunicare corespunzătoare între educator și beneficiar.

Ritmul în muzică se referă la organizarea structurată a duratei sunetelor. Utilizarea sa cu discernământ contribuie la dezvoltarea facultăților mentale superioare ale individului și promovează valorile etice. Ritmul este în primul rând asociat cu caracteristicile mișcării și poate genera rezonanțe diferite în funcție de vârstă, sănătate, starea emoțională și nivelul cultural al unei persoane.

Armonia, pe de altă parte, presupune combinarea melodică a sunetelor și se bazează pe tehnicile acordurilor specifice compoziției muzicale. Acestea două, ritmul și armonia, sunt elementele fundamentale care alcătuiesc o melodie sau un cântec. Melodia reprezintă rezultatul final al unei creații muzicale și constă într-o succesiune de sunete combinate conform regulilor de ritm și modulație, formând astfel o entitate expresivă în cadrul compoziției muzicale.

În contextul muzicoterapiei, educatorul trebuie să acorde o atenție deosebită efectului pe care muzica îl are în diversele forme în care este utilizată. Aceasta servește ca mijloc de recuperare a personalității individului, fie el cu dizabilități sau nu.

Muzica a fost dovedit că aduce o serie de efecte benefice, printre care se numără:
– Inducerea unor stări afective pozitive şi stabile;
– Crearea unei atmosfere de linişte, contribuind la reducerea tensiunii şi anxietății;
– Furnizarea unui sentiment de siguranță și securitate;
– Sprijinirea creșterii tonusului și a rezistenței subiectului la efort, ajutându-l să depășească diverse obstacole ale vieții, precum stările de boală sau handicapul;
– Facilitarea comunicării între indivizi;
– Stimularea dezvoltării unor funcții și procese mentale, începând cu cele de bază, precum senzații, percepții și reprezentări, și culminând cu cele mai complexe, cum ar fi afectivitatea și imaginația;
– Contribuirea la îmbunătățirea comportamentului și la facilitarea procesului de socializare al individului.

„Principalul obiectiv al meloterapiei este acela de a stabili contactul cu handicapatul mintal şi de a facilita comunicarea între el şi educatorul transformat în terapeut” (S.Ionescu).

În cadrul sesiunilor de meloterapie, muzica este utilizată pentru a contribui la recuperarea personalității celor cu dizabilități, având ca obiectiv restabilirea echilibrului mental al acestor indivizi. S.Ionescu propune o distincție clară între folosirea muzicii în context terapeutic și integrarea acesteia în activități recreative organizate pentru copiii cu dizabilități. Studiile au evidențiat că instrumentele de percuție precum castanietele, clopoțeii, tamburinele, tobele, xilofonul, facilitează comunicarea, mai ales în cazul copiilor cu handicap mintal sever sau cei mai timizi și anxioși.

Pentru a calma indivizii anxioși sau hiperkinetici, se folosește în mod obișnuit un instrument cu sunete melodioase asemănătoare clopoțeilor. Rezultatele au demonstrat că această formă de terapie muzicală influențează în mod semnificativ psihicul întreg al subiecților.

Atât în cazul persoanelor normale, cât și la cei cu deficiențe mintale, meloterapia are un impact pozitiv asupra dezvoltării abilităților de comunicare. Totuși, când deficiența mintală este asociată cu alte tulburări, precum hiperactivitatea sau instabilitatea emoțională, se impun anumite adaptări separate.

La copiii cu deficiențe mintale și hiperactivitate, muzicoterapia poate fi aplicată pentru a îmbunătăți controlul voluntar al mișcărilor și pentru a obține performanțe de succes. În cazul celor cu instabilitate emoțională, conform lui S. Ionescu, muzicoterapia duce la:
– Reducerea tensiunilor;
– Scăderea agresivității;
– Îmbunătățirea colaborării în cadrul grupului;
– Sprijinirea muncii în echipă.

După cum a fost evidențiat anterior, terapia muzicală poate fi organizată fie individual, fie în grupuri. Totuși, este benefic ca beneficiarii să fie grupați în funcție de abilitățile lor muzicale și de nivelul de deficiență intelectuală pe care îl prezintă. În cazul persoanelor cu deficiențe mintale severe sau polihandicapuri, se recomandă desfășurarea activităților de muzicoterapie prin ședințe individuale.

Specialiștii în domenii precum muzicologie, psihologie, pedagogie și sociologie au ajuns la concluzia că arta muzicală nu doar îmbogățește și armonizează viața psihică, ci contribuie și la dezvoltarea personalității prin implicarea în experiențele estetico-artistice și în procesul educațional al întregii ființe umane.

Muzicoterapia are ca scop dezvoltarea abilităților cognitive ale copiilor și adulților, cum ar fi flexibilitatea, independența și creativitatea. Prin intermediul cântecului, aceștia își dezvoltă capacitatea de a analiza și distinge în mod tot mai precis elementele muzicale, cum ar fi structurile ritmico-melodice, participând activ și conștient la interpretare. De asemenea, muzica contribuie la dezvoltarea gândirii, oferind un context plăcut și atractiv pentru activitățile desfășurate. Mai mult decât oricare alt stimul exterior, muzica captează și menține atenția copiilor pe o perioadă extinsă, fie prin ritm sau melodie, fie prin armonie sau text, generând emoții profunde și trăiri interioare intense sau spontane.

Terapia educațională realizată prin intermediul muzicii recurge la următoarele tipuri și forme de organizare a activităților muzicale:
– Cântecul;
– Jocurile muzicale;
– Jocurile muzicale ca exercițiu;
– Jocurile cu text și muzică;
– Audițiile muzicale (Pritcan et al., 2008).

Terapia prin dans

Terapia prin dans a demonstrat eficacitate în cazurile în care comunicarea era limitată sau dificilă, fie la copiii cu deficiențe mentale severe, fie la cei cu autism. Artele, precum muzica, dansul și pictura, sunt metode terapeutice utilizate de psihologi pentru îmbunătățirea stării de sănătate a persoanelor care se confruntă cu depresie sau anxietate, precum și în alte contexte, cum ar fi situațiile de privare de libertate.

Specialiștii susțin că, în timpul dansului, corpul eliberează endorfinele responsabile de starea de bine. Dansul reprezintă o formă de expresivitate vitală și creatoare, fiind benefic atât pentru corpul uman, cât și pentru emoții. El poate deveni o modalitate de vindecare, o filosofie de viață sau un mijloc de a accesa o dimensiune nouă. Originea cuvântului „dans” provine din sanscrită și semnifică „tensiune”. Dansul a fost studiat încă din cele mai vechi timpuri, atât ca fenomen artistic, cât și ca formă de terapie.

Terapia prin dans reprezintă o călătorie interioară de autodescoperire, explorând propriul corp, gesturile și mișcările, dezvăluind astfel stilul personal, capacitatea de exprimare prin dans și identitatea individuală. Aceasta facilitează conștientizarea sentimentelor prin intermediul senzațiilor și mișcărilor, aducând la suprafață probleme emoționale și conflicte interioare. Prin armonizarea legăturii dintre corp și minte, terapia prin dans își propune să construiască încrederea în sine și să consolideze identitatea unei persoane cu probleme emoționale.

Sesiunile de terapie implica formarea de grupuri mici, sub supravegherea unui terapeut. Participanții răspund la muzică, mișcându-și picioarele în ritmul melodiilor, eliberând astfel tensiunile și eliberându-se de ostilitate. Prin intermediul mișcărilor variate și exercițiilor de atingere, pacienții învață să restabilească conexiunea cu propria personalitate și să câștige încredere în ei înșiși. Terapia prin dans reprezintă o modalitate de eliberare emoțională a sentimentelor reprimate, contribuind la dezvoltarea sănătății mentale a pacienților (Pritcan et al., 2008).

Art-terapia

Expresia plastică, reprezentată prin desen, este o dimensiune distinctă a personalității, cu propriile sale caracteristici, origine și scop bine definit. Desenul, ca modalitate complexă de exprimare, nu se limitează doar la a reda structura formală și conținutul personalității, ci este folosit și în procesul de investigare psihodiagnostică.

Desenul funcționează ca un mecanism complex care implică multiple aspecte ale psihologiei individului. Acesta are un caracter specific strict individual, determinat de particularitățile fiecărui individ, nivelul său de exprimare, abilitățile, nivelul cultural, starea afectivă și dinamica generală a personalității sale.

Pentru persoanele cu deficiențe de auz, stăpânirea limbajului plastic le oferă posibilitatea de a se exprima în mod natural prin desen, folosind o „gramatică” specială care reflectă conținutul global al personalității lor, având aceeași valoare ca limbajul verbal sau scris în procesul de comunicare interpersonală.

De asemenea, desenul poate fi considerat o formă eficace de terapie, acționând ca un proces de învățare, re-învățare și re-instrumentalizare a funcțiilor mentale. Prin intermediul desenului, cunoștințele sunt transmise, deprinderile sunt consolidate, iar structurile logice ale gândirii se formează și se dezvoltă. De asemenea, acesta contribuie la dezvoltarea procesului de comunicare interpersonală.

Modalitățile în care desenul poate fi folosit în terapie sunt diverse și oferă educatorului o libertate nelimitată în abordarea sa. Având în vedere că desenul face parte dintr-o funcție de simbolizare și reprezintă o formă de comunicare expresivă, care nu este supusă cenzurii morale, el devine un mijloc valoros pentru exprimarea aspectelor intime, care pot fi reținute sau refulate de norme, reguli, mediul social, grupul sau societatea. Totuși, este important să reținem că atât producțiile libere, cât și cele cu temă prestabilită, nu ar trebui evaluate pe criterii estetice, deoarece ele sunt realizate în scop terapeutic și doar prin intermediul educației și instruirii pot fi îndreptate și îmbunătățite din punct de vedere estetic, fără a impune restricții în mod preconceput.

Atât persoanele cu deficiențe mintale, cât și cele cu deficiențe de auz, manifestă o simptomatologie specifică în ceea ce privește utilizarea culorilor, oferind date semnificative despre reprezentarea eului, starea afectivă, nivelul emoțiilor, sentimentelor, relațiilor și experiențelor lor în cadrul mediului școlar, familial și social extins. Paleta cromatică a persoanelor cu deficiențe mintale este restrânsă, cu tendințe către utilizarea repetitivă a acelorași culori, în timp ce cei cu deficiențe de auz dispun de o paletă mai variată, incluzând și culori intermediare sau derivate, cum ar fi griul, movul, violetul, portocaliul, albastrul, etc.

În tehnica desenului tematic sau ghidat, în care subiectul se bazează pe imaginea unui obiect sau a obiectelor, dezvoltarea aptitudinilor cromatice poate fi îmbunătățită prin antrenament susținut sub îndrumarea directă și prin exercițiu constant. Expresia creativă în arta plastică, prin intermediul modalităților precum modelajul, desenul, pictura, sculptura, precum și expresivitatea prin mijloace mimico-gestuale, interpretarea scenică și muzica prin ritm și melodie, joacă un rol semnificativ în procesul educativ și terapeutic.

Edith Kramer identifică cinci moduri de utilizare a materialelor specifice artei. Primele patru sunt considerate etape preliminare, simptome de disfuncție care reflectă o limitare psihologică sau de comunicare, și nu sunt calificate drept artă:

1. Activități premergătoare: Acestea implică explorarea caracteristicilor fizice ale materialelor, fără a crea configurații simbolice. Sunt apreciate ca etape pozitive.

2. Activități haotice: Acest tip de activități presupune acțiuni distructive, precum stropit, presat sau murdărit, și este determinat de pierderea controlului.

3. Stereotipii: Acestea sunt considerate acte de apărare și pot include copierea, trasarea sau repetarea stereotipă. Se pot încadra în două subcategorii:
– Stereotipii convenționale.
– Stereotipii rigide sau bizare, care au o semnificație personală și reflectă sentimente false.

4. Pictografia: Acesta reprezintă o formă de comunicare picturală care poate înlocui sau completa cuvintele.

5. Expresia formală: Acest mod implică crearea de configurații simbolice care servesc cu succes atât pentru exprimarea personală, cât și pentru comunicare. Pentru Edith Kramer, acesta este singurul mod de a utiliza materialele care se califică ca artă în sensul deplin al cuvântului, deoarece izvorăște din emoții evocate și servește ca analog pentru o varietate de experiențe umane.

Efectele art-terapiei:
– reactualizarea eului;
– identificarea persoanei;
– deconflictualizarea;
– învăţarea simbolurilor culturale;
– reechilibrarea afectivă;
– diferenţierea afectiv-emoţională;
– compensarea unor componente alterate;
– valorificarea de sine – socializare.

Obiectivele psihoterapiei de expresie sunt realizate prin:
– perceperea simbolurilor şi faptelor culturale;
– receptarea afectiv – cognitivă a simbolurilor;
– imitarea şi executarea simbolurilor;
– transformarea lor în activităţi proprii;
– dezvoltarea unor forme de interes, recompensă, motivaţie;
– selectarea valorilor şi activităţilor de cunoaştere;
– asigurarea unui sentiment de confort prin aceste activităţi.

Psihologia activităţii patoplastice:
– modelajul în plastilină sau lut;
– sculptura;
– pictura sau desenul;
– decoraţiunile;
– confecţionarea de jocuri – jucării – marionete;
– artizanatul;
– dansul – muzica – teatrul;
– terapia verbală.

Strategii de art-terapie accesibile persoanelor cu nevoi speciale:

1. Modelajul în plastilină sau lut reprezintă o formă de exprimare artistică la un nivel fundamental. Manipularea acestor materiale, inclusiv a lutului, generează o senzație de satisfacție și de confort. Se pot observa schimburile verbale care apar în timpul procesului de modelaj, precum și discuțiile dintre participanți. Indiferent de valoarea sa artistică, produsul finit consolidează motivația existențială și contribuie la transformarea percepției de sine. Merită să remarcăm efectele terapeutice ale acestei activități în cadrul grupului și oportunitățile de afirmare socială prin expozițiile organizate.

2. Sculptura, inclusă în anumite contexte ca o tehnică de art-terapie, implică utilizarea lemnului sau a altor materiale, care, datorită rezistenței lor, necesită o activitate psihomotrică mai intensă și susținută. Acest proces are un rol important în relaxarea motorie, un fenomen fundamental în tehnicile de relaxare. Modificarea și transformarea materialelor naturale în obiecte artistice cu funcționalitate pot evidenția anumite tensiuni interioare și, în același timp, pot facilita eliberarea tensiunilor psihice prin fenomenul de catharsis.

   Un alt set de tehnici utilizate în art-terapie include pictura, decorația pe diverse tipuri de materiale, inclusiv sticlă, desenul artistic, confecționarea de jucării și obiecte de joc, creația de obiecte de artizanat, păpuși, mărțișoare și ilustrații. Practicarea acestora presupune, în diverse măsuri, preocupări artistice, aprecierea dimensiunilor și culorilor, mișcări fine și bine dozate, precum și un interes deosebit. Aceste activități, când sunt finalizate sub formă de produse, aduc satisfacții deosebite. Unele dintre ele solicită o imaginație bogată și creativitate, în timp ce altele presupun migală și atenție la detalii, fiind în mare măsură accesibile atât copiilor, cât și adulților. Toate aceste activități pot fi utilizate pentru reeducarea deficiențelor în funcțiile membrelor superioare, iar în anumite situații, inclusiv a celor inferioare (de exemplu, desenul și pictura realizate cu ajutorul degetelor de la picioare), în cazul unor tulburări psihice sau întârzieri mintale.

3. Pictura și desenul artistic sunt activități de recuperare foarte apreciate, ce pot fi practicate în orice poziție și necesită doar câteva materiale simple, precum pensula, pânza, culorile sau creionul și hârtia. Aceste activități sunt accesibile tuturor celor cu deficiențe, indiferent de gradul lor de sensibilitate artistică. Tehnicile utilizate sunt adaptate în funcție de particularitățile individuale, variind de la pictura cu degetul sau chiar cu pensula în gură, până la metode mai moderne precum aruncarea, pulverizarea sau tamponarea. Lucrările rezultate pot fi fie pline de liniște, fie intense, reflectând o varietate de stări sufletești și emoționale cu substrat psihologic.
4. Decorațiunile realizate pe o varietate de materiale, precum lut, sticlă, os, marmură, mozaic, stofă, sau chiar piese mici precum pietricele sau scoici, pot fi aplicate atât pe suprafețe mai mici, cât și pe pereți întregi sau pe pardoseli din marmură sau mozaic. Similar altor activități legate de cromatică, decorațiile pot fi utilizate pentru a ajuta în depășirea tulburărilor de percepție a culorilor, precum și a altor deficiențe.
5. Confecționarea de jocuri, jucării și marionete, precum și practicarea desenului și picturii, se încadrează în categoria activităților care încurajează comunicarea prin redescoperirea unor noi posibilități. Aceasta permite individului să-și proiecteze propriile trăiri și să se exprime liber. Aceste activități solicită muncă, imaginație, talent și aprecierea esteticului, facilitând astfel descoperirea preferințelor și inclinațiilor personale. Afecțiunile psihice reprezintă un prim indicator pentru astfel de activități de grup, care oferă căi de eliberare psihică și o finalizare practică. Toate aceste activități artistice constituie un univers al fanteziei, în care se materializează propriile fantasme, vise și aspirații. Atât cât este posibil, jucăriile și jocurile vor fi adaptate pentru a permite o mai bună înțelegere, astfel încât utilizarea lor să contribuie la o reeducare funcțională cât mai intensă a unor articulații specifice, la îmbunătățirea coordonării vizual-motrice, și la tonifierea mușchilor și articulațiilor membrelor.
6. Artizanatul este o formă de exprimare ce se inspiră din tradițiile folclorice, reflectând cultura și viața rurală românească, inclusiv arhitectura și obiceiurile. În creațiile acestui domeniu se regăsesc covoare, bluze, căni, linguri pirogravate, sticle îmbrăcate, precum și obiecte confecționate din scoici, toate realizate prin tehnici de fabricație complexe. Această activitate oferă oportunitatea de a reeduca gesturile, de a dezvolta gusturile, de a îmbunătăți mobilitatea articulațiilor și de a cultiva simțul estetic.

7. Dansul. Pantomima reprezintă o formă de dans ce exprimă gesturi specifice unui personaj sau unei acțiuni, putând fi executată atât cu muzică, cât și fără, și poate implica utilizarea măștilor. Proceduri:
   – Se vor imita personaje cunoscute din viața reală sau din literatură.
   – În prima fază, pentru cei agresivi, li se cere să imite un războinic (pentru detensionare), apoi să imite un învins.

   Dansul în cuplu are calități de socializare deosebite pentru adolescenți. Un cuplu reprezintă forma cea mai intensă de comunicare și relație socială. Formarea unui cuplu implică o serie de opțiuni, printre care:
   – Ieșirea din conflicte.
   – Ieșirea din situații de marginalizare.
   – Exprimarea publică a inițiativei și dorințelor.
   – Cererea de intrare în relație.
   – Inițierea unui dialog subconștient între forțele instinctuale normale și canalizarea unor tendințe adânci.
   – Comunicarea socială.
   – Stabilirea unei stări afective pozitive.
   – Consolidarea unui comportament social pozitiv.
   – Descărcarea tensiunilor prin intermediul tensiunilor interpersonale.

   Dansul în cuplu dezvoltă o gamă variată de sentimente, precum pasiunea, dragostea, autoaprecierea, schimbarea imaginii de sine și percepția pozitivă a partenerului. Aceasta are o importanță dublă, umanizând individul prin cultivarea comportamentului social. Dansul în cuplu intensifică eliberarea unor inhibiții sociale și morale refulate, având efecte benefice asupra stării de echilibru a persoanei. Impune o selecție atentă a subiecților implicați în relație.

8. Terapia de exprimare verbală pune accent pe modul de comunicare prin limbaj, având în vedere că „stilul face omul”, așa cum susțin S.J. Brunner, Montagus și Luria. Ei demonstrează:
   – Importanța limbajului în organizarea comportamentului;
   – Rolul limbajului în învățarea conduitei sociale;
   – Contribuția limbajului la dezvoltarea socială;
   – Interconexiunea dintre tulburările de limbaj și tulburările de comportament;
   – Legătura dintre schimbările în percepția verbală și comportamentul socio-moral.

   În terapia de expresie verbală, se vizează, în primul rând, catharsisul. Acesta reprezintă un procedeu asemănător cu cel utilizat în psihoterapia de orientare freudiană. Se realizează prin trei modalități:
   a. Repovestirea liberă a unor evenimente conflictuale;
   b. Redactarea în scris a situației care a declanșat conflictul;
   c. Subiectul primește o temă și i se cere să-și imagineze cum se va desfășura acțiunea – urmat de discuții libere bazate pe tehnici individuale.

   Recitarea de poezii presupune:
   – Selectarea unei poezii preferate;
   – Recitarea și înregistrarea acesteia pe bandă;
   – Ascultarea înregistrării și apoi recitarea din nou.

   Această tehnică este indicată pentru o înțelegere corectă a sunetelor, înțelegerea semnificației lor și pentru pronunție corectă, acordând o atenție deosebită aspectelor afective ale limbajului.

9. Teatralizarea sau interpretarea de roluri implică alegerea și învățarea unor roluri de către fiecare participant. Este esențial ca semnificația și conținutul materialului de învățat să fie adaptate scopului. Astfel, se urmărește dobândirea de abilități comportamentale și sociale. Rolul interpretat devine un instrument în acțiunile interpersonale. Acesta poate reprezenta persoana care îl joacă, un rol complementar sau un alt tip de rol. Principiul de bază este schimbul de roluri între participanți. Acest lucru conduce la o interacțiune care, prin intermediul rolurilor, devine o acțiune. Interpretarea prin intermediul relațiilor acționale exprimă atât modelul, cât și propria persoană (Pritcan et al., 2008).