Terapia ocupaţională: delimitări conceptuale, direcţii şi funcţii fundamentale

Terapia ocupațională se bazează pe ideea că activitățile cotidiene, împreună cu interacțiunile sociale și mediul înconjurător, pot fi utilizate în mod eficient pentru a preveni sau a îmbunătăți disfuncțiile corpului uman. Astfel, terapia ocupațională are ca scop sprijinirea individului în menținerea sănătății și funcționării optime în cadrul mediului său de trai. Prin intermediul acestei terapii, individul învață să dezvolte abilități adaptive, care îl ajută să-și satisfacă nevoile personale și să se adapteze cerințelor mediului înconjurător.

În anul 1968, Asociația Americană de Terapie Ocupațională a formulat o definiție a terapiei ocupaționale, afirmând că aceasta este „arta și știința de a ghida modul în care individul reacționează la activitatea aleasă, având ca scop promovarea și menținerea sănătății, prevenirea evoluției către infirmitate, evaluarea comportamentului și tratamentul sau antrenamentul beneficiarului cu disfuncții fizice sau sociale”.

Terapia ocupațională se concentrează pe particularitățile individului în contextul societății și al mediului în care trăiește. Această disciplină se fundamentează pe cunoștințe provenite din domeniile anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, antropologiei și, în general, se alimentează cu informații din majoritatea științelor care investighează comportamentul uman. Astfel, terapia ocupațională, prin integrarea cunoștințelor din diverse domenii, se conturează ca o știință interdisciplinară.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au rol important în reabilitarea şi reinserţia socio-profesională a persoanelor cu dizabilităţi funcţionale (Pritcan et al., 2008).

Terapia ocupațională se concentrează pe dezvoltarea funcțională a individului, având ca scop educația acestuia la un nivel funcțional cât mai înalt posibil, astfel încât să poată desfășura toate activitățile vieții sale. Acest obiectiv poate fi atins prin trei direcții de intervenție:

– Ajustarea activităților individului în modul în care poate să le desfășoare, ținând cont de resursele și capacitățile sale;
– Modificarea mediului înconjurător pentru a se potrivi cu nevoile funcționale ale beneficiarului;
– Adaptarea modului în care o persoană abordează o anumită sarcină (Ciocoi-Pop, 2009).

Categorii de activităţi de natură ocupaţională

De-a lungul evoluției terapiei ocupaționale, s-a încercat să se definească și să se clasifice principalele tipuri de activități fundamentale pentru ființa umană. Majoritatea experților, fie din domeniul medical, fie din domeniul educațional, consideră că acestea includ munca, jocul și activitățile de viață cotidiană.

a. Activitățile de muncă cuprind, în general, toate formele de activități productive, indiferent de recompensă. Aceste activități productive includ furnizarea de bunuri sau servicii, transmiterea de cunoștințe sau idei, contribuind astfel la progresul societății. Ele contribuie la dezvoltarea personalității în întregimea sa. Prin natura lor specifică, activitățile de muncă contribuie la definirea statutului și rolului individului, fiind recunoscute și apreciate social. Aceasta conduce la menținerea unui echilibru psihic care sprijină creșterea încrederii în sine și, în final, la dezvoltarea unei imagini pozitive de sine, cu efecte benefice asupra individului.

Beneficiile pozitive ale activităților de muncă sunt evidente, în special în cazul persoanelor cu dizabilități. Procesul de recuperare a deficiențelor lor trebuie să includă participarea la activități productive și formare profesională încă de la o vârstă fragedă, începând de pe băncile școlii. În cazul în care integrarea într-o profesie devine dificilă sau imposibilă, este esențial să fie oferite activități de ergoterapie. În general, în absența unor activități de tip ocupațional, dezvoltarea personalității umane poate cunoaște o regresie.

b. Importanța jocului ca activitate organizată în terapia ocupațională a fost evidențiată de studiile unui număr considerabil de experți în psihologie, pedagogie și terapie ocupațională.

Jocul, în calitate de activitate, cuprinde o varietate de comportamente ludice specifice, desfășurate de la vârsta copilăriei până la vârsta bătrâneții. La vârsta copilăriei, aceste comportamente au un caracter manipulativ, explorator și creativ. În adolescență, acestea evoluează către sporturi, competiții, ritualuri și hobby-uri. La vârsta adultă, jocurile de societate devin tot mai relevante. La vârsta bătrâneții, acestea devin modul principal de ocupare al timpului.

Practic vorbind, jocurile reprezintă activitatea centrală a copilului și revin în forme modificate în perioadele ulterioare ale vieții. Prin funcțiile lor, activitățile ludice dețin un rol crucial în procesul de socializare a individului, contribuind la integrarea sa optimă în societate.

c. Activitățile de viață cotidiană includ o diversitate de acțiuni, cum ar fi dezvoltarea comportamentelor legate de îngrijirea de sine, menținerea curățeniei în locuință și utilizarea serviciilor disponibile în comunitate (Pritcan et al., 2008).

Ciocoi-Pop (2009) enumeră șase categorii de activități practice:

1. Activități productive de bază, esențiale în orice program de terapie ocupațională, includ activități tradiționale precum olăritul, țesutul, împletitul cu răchită, nuiele, prelucrarea lemnului și a fierului. Acestea sunt practici cu o atractivitate naturală, chiar și pentru cei cu abilități limitate. Fiecare activitate este complexă și presupune mai multe sub-activități, permițând prescrierea unor sub-activități specifice sau a întregii tehnologii, până la obținerea produsului final, în funcție de nevoile de recuperare funcțională ale beneficiarului.

2. Activități productive complementare, mai numeroase decât cele precedente, implică activități recente care necesită calificare, experiență și cunoștințe specializate. Exemplele includ cartonajul, marochinăria, strungăria, tipografia, dactilografia.

3. Activități de expresie sunt folosite în special în tratamentul bolnavilor mintali și includ practici artistice precum desenul, pictura, sculptura, gravura, manipularea marionetelor etc.

Aceste trei categorii de activități duc la crearea unui produs final, care poate fi valorificat, reprezentând ceea ce se numește terapie ocupațională retribuită, oferind beneficiarului posibilitatea de a-și suplimenta veniturile.

4. Activități corporale ludo-motorii sunt diverse și includ jocuri de mișcare, jocuri sportive sau componente ale acestora, cum ar fi tenisul de masă, tirul cu arcul.

5. Activități corporale recreative sau de loisir sunt apreciate, incluzând jocuri precum șah cu piese grele (uneori magnetizate), fotbal de masă cu minge de ping-pong mobilizată cu ajutorul unor pompițe suflătoare, unde mingea este direcționată de curentul de aer generat de suflul jucătorilor.

6. Activități de readaptare care implică adaptarea mediului la capacitatea funcțională a persoanei cu dizabilități, astfel încât să poată dobândi independență în comunicare și să participe la activități sociale și zilnice.

Prin aceste activități, se asigură în esență îndeplinirea sarcinilor cotidiene esențiale pentru supraviețuirea individului. Putem reprezenta comportamentele ocupaționale ca funcționând pe o linie continuă, permițându-ne să le distingem unul de celălalt.

Principalele trăsături ale ocupației (biologice, psihologice și sociale) trebuie să fie incluse în planificarea terapeutică în ansamblul său. În acest sens, este crucial să se țină în permanență cont de următoarele aspecte esențiale:

• Deoarece ocupația are o importanță deosebită în procesul de adaptare la mediul înconjurător, întreruperea sau absența ei poate reprezenta o amenințare pentru sănătatea individului.

• Atunci când diverse afecțiuni, dizabilități sau circumstanțe sociale dificile au afectat starea de sănătate biologică și psihologică a individului, ocupația reprezintă un instrument eficace de reorganizare a comportamentului (Pritcan et al., 2008).

Desfăşurarea procesului de terapie ocupaţională

Prin intermediul activităților practice, voluntare și ocupaționale, terapia ocupațională contribuie la dezvoltarea personalității individului, facilitându-i o adaptare mai eficientă la mediul său înconjurător.

În vederea atingerii acestui obiectiv general, terapeutul concepe programe de intervenție care implică activități de muncă, joc și activități de viață cotidiană. Aceste programe au ca scop provocarea individului să-și dezvolte sau îmbunătățească performanțele în plan senzorio-motor, cognitiv și psihosocial (Pritcan et al., 2008).

În alegerea activităţii ocupaţionale trebuie ţinut cont de următoarele:
– să aibă un scop direct;
– să se justifice pentru un anumit beneficiar, adică să fie acceptată de acesta;
– să solicite o participare activă fizică şi mintală;
– să realizeze recuperarea deficitelor prezentate de beneficiar;
– să dezvolte abilităţi care să mărească performanţe de viaţă;
– să nu fie periculoase, să nu producă leziuni, să nu polueze;
– să fie variate, să nu plictisească, să nu fie costisitoare;
– să existe condiţiile pentru a putea fi executate (Ciocoi-Pop, 2009).

Intervenția terapiei ocupaționale, realizată cu metodele specifice, are ca obiective generale următoarele:
– Dezvoltarea, menținerea și recuperarea nivelului de funcționare al fiecărei persoane, în măsura posibilului maxim;
– Compensarea deficiențelor funcționale prin implicarea părților sănătoase ale organismului în preluarea funcțiilor afectate;
– Prevenirea dezorganizării anumitor funcții ale organismului;
– Stimularea unei stări de sănătate și încredere în resursele proprii ale individului.

Un plan de intervenţie, din domeniul terapiei ocupaţionale la persoanele cu dizabilități, trebuie să cuprindă, în detaliu, activităţi din cele trei domenii fundamentale de acţiune.

Procesul de terapie ocupaţională ca proces de rezolvare de probleme:

În formularea obiectivelor, se iau în considerare anumiți factori-cheie, printre care:
– Nevoile și preferințele individului;
– Cunoștințele despre valorile și prioritățile personale ale subiectului;
– Informațiile disponibile cu privire la condiția medicală sau dizabilitatea sa, împreună cu implicațiile acestora asupra stării fizice și psihice;
– Scopurile și contextul general al programului de recuperare, care implică o abordare multidisciplinară în care individul va fi integrat.

Obiectivele se pot clasifica, la rândul lor în:
– obiectivele pe termen lung
– obiective pe termen scurt.

În general, obiectivele pe termen lung se selectează din domeniile fundamentale ale terapiei ocupaționale, în timp ce cele pe termen scurt sunt definite în funcție de activitățile specifice.

Este esențial să se consulte specialiști din diverse domenii în procesul de stabilire a obiectivelor generale, astfel încât să se poată implementa în practică printr-o colaborare interdisciplinară eficientă. Această colaborare presupune utilizarea unor abordări specifice de către terapeuți ocupaționali, educatori, profesori de educație specială, profesori de cultură fizică medicală, medici, psihologi, asistenți sociali și alții.

Elaborarea planului terapeutic constă în descrierea detaliată a metodelor și procedurilor care vor fi utilizate pentru a atinge obiectivele stabilite. Acesta include o sinteză a activităților desemnate pentru a dezvolta abilitățile și capacitățile individului la un nivel de performanță optim.

Planul trebuie să fie flexibil și să se adapteze în funcție de evaluările intermediare, astfel încât să poată fi ajustat sau modificat în cazul în care se constată că nu este viabil pentru progresul beneficiarului.

Diagrama generală a planului de terapie ocupaţională

Principalele caracteristici ale unui plan terapeutic trebuie să fie flexibilitatea şi mobilitatea, în funcţie de progresele realizate de cel căruia i se adresează.

Aplicarea planului terapeutic constă în desfăşurarea următoarelor faze distincte:

1. faza orientării – în care terapeutul explică subiectului activitatea care urmează s-o desfăşoare împreună, tipul performanţelor dorite şi descrise sau demonstrează modalităţile de realizare practică;
2. faza dezvoltării – în timpul căreia terapeutul conduce subiectul în explorarea şi practicarea efectivă a activităţii alese;
3. faza finală – în care terapeutul evaluează performanţele obţinute de subiect şi stabileşte obiectivele viitoare.

Este indicat ca procedurile de evaluare să acopere ultimele două etape prezentate anterior, pentru a asigura o verificare continuă a relevanței obiectivelor pre-stabilite și a eficacității planului terapeutic în ansamblu.

Evaluarea programelor de terapie ocupațională reprezintă o etapă esențială în determinarea eficacității intervențiilor terapeutice folosite de specialist. Cele mai comune forme de evaluare includ evaluări intermediare și finale.

Evaluările intermediare sunt realizate pe parcursul implementării planului terapeutic și constau în măsurarea progresului în atingerea obiectivelor intermediare stabilite. Specialistul trebuie să analizeze dacă realizarea acestor obiective prin activitățile planificate a dus la modificări conforme în performanțele individului.

În situația în care evaluarea intermediară indică ineficiența activităților și obiectivelor inițiale, se recomandă ajustarea programului terapeutic.

Astfel că, prin acest tip de evaluare se verifică:
– eficacitatea planului terapeutic;
– conturarea tipului de schimbări necesare planului;
– determinarea riguroasă a momentului încetării sale.

Evaluarea finală constă în analiza rezultatelor întregului proces terapeutic. Acest pas relevă succesul sau insuccesul eforturilor depuse de specialist pentru a îndeplini nevoile individului prin intermediul terapiei ocupaționale.

Recuperarea prin terapia ocupațională în cazul persoanelor cu dizabilități este un proces continuu, care trebuie reiterat în mod regulat, adaptându-se la nevoile specifice care pot apărea în diferite etape ale vieții.

Este benefic ca terapia ocupațională destinată persoanelor cu dizabilități să fie abordată în mod inovator, folosind diverse metode și tehnici variate pentru a asigura o recuperare cât mai eficace (Pritcan et al., 2008).